SUROGAT

… îi aparţine Luizei Mitu şi a apărut în Sisif #28-29; o puteţi citi şi mai jos

Ereticii sensului

Nu e de mirare că m-am transformat într-un cititor surogat. Felul în care poţi citi poezia lui Sorin-Mihai Grad trădează poate sensul ei originar, dar, în acelaşi timp, îţi dă libertatea de a crea noi înţelesuri prin care să descifrezi sau să te apropii de povestea din spatele versurilor. Sorin-Mihai Grad are o relaţie sinceră şi complice cu posibilul său cititor: Felul în care îmi citeşti cuvântul spune mai multe despre felul tău de a fi decât despre mine, s-ar putea sa ne întâlnim totuşi undeva la mijloc.

Pe măsură ce parcurg poeziile volumului încerc sa-mi explic sensul care i se atribuie cuvântului “surogat”, titlul omonim al volumului, şi alăturarea unui subtitlu ca “poerezii”. Surogatul este, în opinia mea, o alternativă la evoluţia intersubiectivă a relaţiei dintre scriitor si cititor, dintre scriitor şi text, cititor şi text, scriitor şi sensul realităţii imediate. A suroga totul am surogat tot ce-am/ sau m-a prins/ linia e prea subtire ca să existe/ dacă ne-am întâlnit aici/nu eşti de vină/ poate nici măcar eu (Surogat de surogat) înseamnă a crea o lume artificială pe care aparent o poţi controla, o lume care s-a îndepărtat de firescul ei de a fi. Surogatul îmi apare ca o negare virulentă a unei lumi clişeizate care continuă să fabrice realitatea. Dar poerezia? Nu este oare poezia erezia însăşi? A visa cuvinte nu înseamnă a crea o nouă religie a sensului? Iar noi, cei care ne hrănim cu poezie, nu suntem oare cu toţii nişte eretici ai sensului? În contextul acestor întrebări aş încadra ceea ce Sorin-Mihai Grad numeşte poerezie: cuvinte părăsite curg de pe foaia moartă/ într-o direcţie analfabetă /silabele lor se rătăcesc printre ruinele frazelor/ care le-au avortat/ literele nu se mai recunosc/ se iau de mână aleator/ chiar nepronunţabil/ sau fug unele de altele/ şi se pierd// sensurile o iau razna sau dispar/ ideile s-au dezintegrat/ mai ştie cineva/ ce fericit era cel care le salvase/ când îl vizitaseră?// câteva cuvinte rămase pe hârtie/ şi unele devenite altele/ încearcă/ să se adune într-o propoziţie/ spre-a se salva de la cădere/ şi uitare/ sprijinindu-se de moaştele/ netopite ale altora/ sperând că se va găsi vreodată cineva/ să le descifreze agonia/ şi să le înteleagă povestea (Surogat de cimitir). Poerezia este distanţarea senzorială de normalitatea impusă de societate: poerezia e propriul meu ospiciu şi canal/ de orice fel s-ar vrea/ teama de normal mă-ntrece/ sunt propriul meu epigon (Surogat de plagiat).

O temă care apare frecvent în volumul de debut al lui Sorin-Mihai Grad este tema scrisului: daca ti se pare c-aş spune că/ mi-e uşor să mă pun la scris…// e clar c-ai de-a face cu un surogat al meu// mai bun? (Surogat de ideal). Dacă nu ar recurge la ironie, nevoia poetului de a-şi explica scriitura mi-ar da senzaţia unei nesiguranţe poetice: ce te aştepţi să afli de aici/ din şi despre mine?/ cu fiecare cuvânt îmi maschez/ sau masacrez după caz/ un sentiment/ de care nici nu-mi mai amintesc/ versurile sunt de fapt poveşti/ pe care le vei descifra/ abia de la treia citire încolo/ n-ai cum crede că suferinţele şi iubirile/ ce apar pe aici/ n-au existat prin mine/ decât pentru tine… (Surogat cam mizantrop).

Întorc paginile, curioasă să găsesc poemul despre uşa care mă apară de lume şi despre care nu ştie nimeni că fără ea ar vedea oricine/ dacă încerc s-o deschid (Surogat de ploaie). Nu-l găsesc.

În Tripoteze apare imaginea pribeagului care vânează cu ochii o Românie-măscărici, inutilă şi absurdă, aflată într-o permanentă zbatere fictivă: ne-au descifrat and’ul/ ne globalizează/ ne filmează-n magazine/ ne urmăresc conturile/ ne trec numărul fiarei in buletin/ ne bagă cipuri/ ne ascultă telefoanele/ ne suroghează existenţele/ ne mai fac si altele/ pe care înca nu le ştim// mai avem o singură scăpare/ hai sa votam cu toţii zâmbăreţul/ ne va duce înapoi/ unde ne e locul/ si nici dracu’ nu se va mai apropia de noi (Surogat de neo). Nu e de mirare că am devenit nişte mutanţi religioşi, nişte strambreligioşi care rostesc mecanic rugăciuni, în timp ce prin pereţii bisericii zboară gâşte şi vinul scrie singur pe pereţi bancuri cu evrei. Dar haideţi să ne jucăm de-a Dumnezeu. Un Dumnezeu hoinar a cărui predică autistă îl alungă din propriul său lăcaş: m-am jucat de-a dumnezeu aseară/ când am zis sa fie lumină/ s-au pornit toate becurile de pe străzi/ iar când le-am poruncit apelor sa stea / artezienele din parc n-au mai suflat/ am trecut apoi la oameni/ dar nu m-asculta niciunul/ oricum încercam sa comunic cu ei/ cu cuvântul/ fapta sau gândul/ era să încasez chiar o bătaie/ deşi se presupune ca io ar trebui să le dau lor/ chiar dacă nu cu bâta/ trecând pe lângă biserici/ populate/ n-am auzit nici o rugăciune/ iar când am vrut să intru într-una/ m-a întâmpinat o doamnă cu mătura [ totuşi nu călare pe ea]/ azi nu mai avem program. Sau un Dumnezeu Az-zahar pe care îl întalneşti accidental când îţi cumperi bilete la loto: ieri m-a confundat cineva cu dumnezeu/ mi-a cerut să-l ajut să câştige/ un million la loto şi inima uneia dintre colegele sau vecinele sale/ sau măcar un “ştii tu ce cu ea”/ şi sa ia rapidul campionatul// te rogi zilnic pentru astea? (Surogat de real). Oricare ar fi forma pe care o îmbracă, pentru poetul Sorin-Mihai Grad moartea lui dumnezeu începe o dată cu îndoctrinarea: ştiţi adevăratul nume al lui dumnezeu?/ vă dau vestea bună a regatului lui iehova! / haideţi să discutăm despre suveranul suprem/ ce faceţi pentru salvarea sufletului dumneavoastră nemuritor?/ va doriţi răspunsul la toate intrebările?/ iisus a murit răstignit pe un stâlp nu pe cruce!/ vreţi să descoperim împreuna adevărul în biblie?/ treziţi-vă! Pentru a va deştepta la adevărata credinţă/ aţi citit “turnul de veghere?”// playboy aveţi? (Surogat de îndocrtinare). Sentimentul antireligios al fiinţei vine dintr-o revoltă a non-identificării: eşti cel mai crud tiran/ pe care am ştiut să ni-l inventăm/ te-am făcut fără chip/ să nu te putem recunoaşte/ fără nume/ să nu te putem invoca împotriva ta/ prea prezent/ ca să te mai eradicam din noi/ prea puternic/ să nu-ndrăznim să pricepem că ne faci şi rău/ prea restrictive/ ca să ne-acceptăm şi alte gânduri/ si prea complex/ ca sa te mai putem distruge (Surogat de psalm).

Mă intorc la De(x)presii. Citesc poemul Surogat de impostură. E un poem pentru poeţii exaltaţi care au impresia că poezia e doar o simplă înşiruire de cuvinte fără nici o dâră de sens sau inerţie. Dar, în acelaşi timp, este, poate, cea mai tulburătoare transformare a sensului în surogatul său: într-o grădina cu aripi tăiate/ plantez arbori de cenuşă/ şi îi îndemn să moară într-un război imbecile/cu clişeele nopţii/ aşteptându-i să piară îmi aliniez cuvintele/ în patrule analfabete prin hărmălaia ideilor/ ce s-ar sinucide prin mine/ arderile lor nici măcar crude cântă la corzile celelalte/ cu glasuri de cârpă (Surogat de impostură). Poetul devine un înger de calcar cu dungi concentrice care vânează cu ochii cioburi de lumină.
La a treia lectură a volumului mă voi întoarce cu Autointoxificaţii, Exgolatrixme şi voi încheia cu un happy log.