de Sorin-Mihai Grad / ©2010 Herg Benet Publishers

a doua cronică a SUROGATului

… din care aţi putut citi un fragment a apărut în Apostrof’ul din ianuarie 2010; o reproduc mai jos

Un debut mult aşteptat

de Ştefan Bolea

Sorin-Mihai Grad debutează târziu, după mai mult de un deceniu de activitate publicistică, cu peste o sută de poeme apărute în reviste ca Tribuna, Antiteze, Mozaicul, Respiro, Tiuk, Sisif etc. De asemenea, a devenit cunoscut ca editor al revistei EgoPHobia, care este o prezenţă constantă în cyberspace de şase ani. Cu toate că este un matematician talentat (fiind cercetător ştiinţific la Universitatea Tehnică din Chemnitz şi publicând o carte în colaborare la prestigioasă editură Springer), Grad îşi dedică mult timp literaturii, scriind o poezie de calitate încă de la sfârşitul anilor ’90. Volumul său de debut a fost întâmpinat cu multă speranţă, ţinând cont de faptul că autorul trăieşte de mult timp în Germania şi intră în literatura română ca un outsider, având o voce complet diferită de ceea ce se scrie azi la Bucureşti sau în provincie. O speranţă similară este legată de editura la care debutează, Herg Benet, care, în viziunea unora, ar putea fi pentru anii 2010 ceea ce a fost Vinea pentru decada precedentă. Este chiar prima carte a acestei ambiţioase edituri bucureştene ce îşi propune să-i publice în 2010 şi 2011 pe unii dintre cei mai radicali scriitori nedebutaţi în volum până azi: îi amintim doar pe Cristina Nemerovschi, Mareş Lucian, Marius-Iulian Stancu, dar şi pe deja debutatul Patrick Călinescu. O terţă speranţă (subliminală) constă într-o revigorare subită a literaturii române tinere, care activează după bucla generaţionistă douămiistă, ce a dat cărţi importante, dar şi multă maculatură. Probabil spectrul aşa-zisei generaţii 2000 se va modifica spectaculos după ce nume ca Grad, Nemerovschi sau Mareş (care aparţineau până ieri unui anumit underground) vor concura cu deja-clasicii Ianuş, Komartin şi Ţupa şi vor primi o meritată atenţie.

În continuare, aş vrea să propun o analiză filozofică a volumului lui Grad SUROGAT (2010), care suportă o asemenea interpretare ideatică. Primul tag al volumului (ce are intenţionalitatea unei arte poetice) este: „am surogat tot ce-am/ sau m-a prins“ (Surogat de surogat). Avem o combinaţie dintre neoromantism şi ego postmodern în zodia jamesoniană a pastişei: ni-l închipuim pe Sorin-Mihai Grad, asemenea avatarului regelui Midas: tot ce intră în raza atingerii sale se transformă din aur în Ersatz sau asemenea lui Diogene, care merge prin Chemnitz cu un felinar, căutând ceva autentic, întâlnind din păcate falsul la orice pas. Al doilea tag al volumului îl găsim tot în poezia Surogat de surogat: „poerezia e propriul meu ospiciu şi canal“.

Anarhismul şi sentimentul nereligios al fiinţei (două posibile chei de lectură ale volumului) merg mână în mână pentru că, din punct de vedere logic, orice poezie a eliberării conţine şi o teorie a autonomiei, pornind de la coincidenţa dintre libertate şi responsabilitate. Cu alte cuvinte, după moartea lui Dumnezeu (cum postulează Caputo şi Vattimo) începe zodia autonomiei şi ieşirii din minorat umane. Zeii ne-au părăsit, să ne descurcăm singuri. Erezia nu este neapărat renunţarea forţată la divinitate, ci este marca unei libertăţi de credinţă, pe care trebuie s-o avem cu toţii. „Poerezia“ este spitalul din creier, în care crizele de isterie şi nevroză sunt defulate artistic şi canalul de scurgere în care gunoaiele sufletului sunt eliberate prin mijloacele sanitare ale spiritului.

Cheia de lectură anarhistă se regăseşte în poemul Surogat de panc: „bă tată/ că rele ne iei toate jucăriile/ dăruindu-ne în skimb cravate/ sistem este numele tău/ tare ne-am mai săturat de tine“. Simţim influenţa celor de la Oomph!, amintindu-ne de acel „Mein Wille geschehe,/ Und den im Himmel gib uns auf Erden“. Avem aici o mostră de poezie postpunk (de la titlu la grafia avangardistă a cuvintelor): simbolul „sistemului“ este arhitectul din Matrix, care are drept contraparte anomalia sistemică Neo. Am putea infera că tot ce este autentic şi excepţional în rasa umană aparţine anomaliei sistemice.

A doua cheie de lectură este cea antireligioasă şi o regăsim în poeme ca Surogat de psalm sau Surogat de groază. Ne vom referi îndeosebi la primul text:

1. „eşti cel mai crud tiran pe care/ am ştiut să ni-l inventăm/
2. te-am făcut fără chip/ să nu te putem recunoaşte/
3. fără nume/ să nu te putem invoca împotriva ta/
4. prea prezent/ ca să te mai eradicăm din noi/
5. prea puternic/ să nu-ndrăznim să pricepem că ne faci şi rău/
6. prea restrictiv/ ca să ne-acceptăm şi alte gânduri/
7. şi prea complex/ ca să te mai putem distruge.“ (numerotaţia şi aranjarea versurilor îmi aparţin)

În aceste paisprezece versuri avem şapte idei care pot fi analizate filozofic. La fel cum s-a spus despre Gregory Corso, am putea spune despre Grad (dar într-un sens uşor diferit) că este un poet de idei.

1. „tiranul crud“ – topos iluminist, cu accentele de la Marchizul de Sade la Kant din textul Was ist Aufklärung, în care se militează pentru ieşirea din minorat a fiinţei umane, care nu poate obţine libertatea dacă nu devine responsabilă şi se eliberează de orice autoritate externă.

2. „fără chip“ – o foarte interesantă transgresiune şi parodie a tiparului chipului şi asemănării. Un Dumnezeu fără chip nu mai este nici uman, nici divin. Este un alienus, un outsider sau un monstrum. Mai mult, această geneză a divinităţii trimite după mine la filmul Blair Witch Project, în special la finalul său, în care Răul absolut este mult mai terifiant din perspectiva invizibilităţii sale. Un Dumnezeu invizibil şi lipsit de aspect este asemenea unui gestapovist, care se alipeşte creierului, reprezentând controlul absolut din spatele aparentei lipsei de control. Este un zeu de care nu putem scăpa niciodată, asemenea lui Big Brother.

3. „fără nume“ – trimit şi la Diferenţialele divine ale lui Blaga, în care zeitatea era un instrument de disciplinare, control si cenzură absolută. Să nu uitam şi Demiurgul cel rău cioranian, în care adevăratul zeu se abţine de la creaţie şi lasă geneza lumii pe seama unui demiurg inferior. Cioran stabilea că orice formulare este curativă, un Dumnezeu care este lipsit de nume nu este tratabil sau vindecabil.

4. „prea prezent“ – revenim la ipoteza anomaliei sistemice. Atunci când sistemul nu lasă noise de fundal (cu alte cuvinte, când „lucrurile merg bine“) nu realizam că suntem nişte rotiţe bine unse sau nişte amibe care nu răspundem decât la stimulii de plăcere. Nu trăim, ci dormim într-o asemenea circumstanţă. Doar când intervine bruiajul, auzim chemarea anomaliei – de obicei când intervine durerea, cafard-ul, oboseala. Discordanţa (sau dezacordul lui Ungaretti) ne trezeşte şi ne face să conştientizăm că o viaţă trăită presupune neobedienţă, restul aparţinând regimului spectral al morţii în viaţă.

5. „prea puternic“ – ipoteza demiurgului cel rău este reinferată.

6. „restrictiv“ – marele cenzor creează pseudo-demiurgi în acelaşi tipar, imersaţi într-o subviaţă somnambulică.

7. „complex“ – conform lui Grad, Dumnezeu este cea mai complexă creaţie a fiinţei umane. Parafrazându-l pe Huxley, care spunea că poate lumea noastră este iadul unei alte lumi, putem să spunem că Dumnezeu este visul fiinţei umane, care, la limită şi în momentele de bruiaj amintite de Blake şi de Milton, devine un adevărat coşmar joycian din care nu ne putem trezi.

Închei cu un vers de sorginte expresionistă şi gothică, pe care l-aş situa între Edvard Munch şi Brandon Lee: „dacă ţipetele din mine s-ar aduna într-unul mi-ar crăpa nu doar geamurile/ ci şi pereţii/ şi s-ar bloca liniile de urgenţă ale poliţiei“ (Surogat de dacă). Dacă la început a fost cuvântul, la sfârşit va fi ţipătul, simultan cu proiecţia generalizată a apocalipsei. Poetul operează ca un magician şi dacă referinţa la Munch este evidentă, legătura cu actorul genialoid care şi-a încheiat cariera cu The Crow se referă la rezolvarea suprasensibilă a unei vechi dileme filosofice, care postulează că durerea nu poate fi, oricât de empatici am fi, comunicată. Transferul de conştiinţă din finalul Corbului, în care personajul lui Brandon Lee îl distruge pe personajul principal negativ, constă într-o transmitere directă, nemijlocită a durerii. Dacă, repetându-l pe Ioan, cuvântul este fiinţial, ţipătul lui Grad, având puterea de a anula strigătul colectiv de durere al omenirii, provoacă o breşă în ordinea ontologică a lucrurilor, având calitatea unui noise sau bruiaj care desfiinţează absolut totul.
[apărută în Apostrof #248]

este practic o dezvoltare a ce Ştefan Bolea a spus la lansarea SUROGATului, o analiză complexă şi competentă care mi-a dezvăluit modalităţi de interpretare a poereziilor mele la care nu m-aş fi gândit vreodată

2 Responses | Add your Own

Leave a reply

Required

Required, hidden

XHTML Tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Trackback this post  |  Subscribe to the comments