de Sorin-Mihai Grad / ©2010 Herg Benet Publishers

prima cronică a volumului SUROGAT

… e semnată de Igor Ursenco

Hagiograful plauzibil al lui Hippassus

MEMENTO:
în pre-poeme (…) foloseam cam des / Nothingness / nefiind nici măcar sigur c-ar exista / mai ales după ce un program de corectare / mi l-a subliniat / mult timp nici nu l-am căutat / în dicţionare (…) / preferîndu-mi iluzia desţelenitorului”,
Sorin Mihai Grad, ”Surogat de nimic”

1. Nevrozele iadului domestic

”Ce nume o fi avînd ultima eroare / în care am crezut”, se întreabă – cu oroarea ultimului dram de inocenţă pierdută – Sorin Mihai Grad în primul său volum liric. Acestă s-ar putea să fie şi nervul dramatic al întregii sale construcţii egofobiste (întitulate ”Surogat degeneraţionist [Thanafură pentru nici un elefant verde]”), pe domeniile căreia autorul poate să îşi oculteze indefinit identitatea ori ”să trimită oricînd / la reparat / măşti bolnave” (”Surogat mai fictiv”) cu libertatea revolută a demiurgului proscris.

Dar preocuparea pentru o certă profilaxie a ”igienei mentale” nu e mai puţin vizibilă anume în cîmpul lecturii ”fuckturiste” (”Surogat de fuckturism”), acolo unde cititorul a ”nimerit la balul / unde prinţul surogat de surogat s-a prezentat / cu cele 77 de măşti ale sale” (”Surogat mai fictiv”). Evident, după o asemenea avertizare criptică puţini cititori mai pot spera să obţină acces coerent la hermeneutica personală a poetului: ”ce te aştepţi să afli de aici / din şi despre mine? / cu fiecare cuvînt îmi maschez / sau masacrez, după caz / un sentiment / de care nici nu-mi mai amintesc” (”Surogat cam mizantrop”).

Anume de măştile emergente (”din care o parte au rămas în culise”, ”Surogat mai fictiv”)  ne vom ocupa în continuare, pentru că în ciuda frondei afişate pe figura de poet anarhic, atît titlul (”Surogat”), cît şi subtitlul (”poerezii”) se revendică emulativ de la un registru semantic al ”deznădejdii” totale pe care o debordează plenar. În lirica românească doar Bacovia îl mai parcurgea, octavă cu octavă, într-o epocă ftizică ce ameninţă să reintre pe şinele contemporanietăţii: ”am scăpat din viaţă pînă acum dormind / m-am ascuns după somn / nici să visez / nu m-am lăsat / să nu mă tulbur / cu vreo ispită de luptă, plăcere sau cuvînt / din ce-mi eram” (”Surogat de somn”).

Descendent, ca şi provincialul Bacovia de altfel, ”dintr-un oraş care uneori apare pe hartă / la meteo / iar în ziare doar printre scorurile din ”divizia b” / sau cînd vreun ales / numit local supără suficient / vreunul mai puternic / mai central / încît să fie oferit drept exemplu / avertisment sau divertisment, după / caz” (”Surogat de nostalgie”), în curînd vom afla totuşi că tînărul poet sătmărean depăşeşte monocromia de plumb, pentru a servi alte zone crepusculare (şi preponderent acide) ale spaţiului literar contemporan: ”pictez nişte ochi pe-un răsărit de seară / şi îmi închipui că visez / albastru / nu mă ispiteşte nici o durere / decît cele vechi pe care şi le-a uitat în mine” (”Surogat de indiferenţă”). Aşadar ”genetica” humorală a celor două personaje se opreşte chiar în punctul vulnerabil în care ele şi-au intersectat cîmpurile culturale, fără tangenţă economică şi, mai ales, ”minate” de amuniţii şi capcane culturale destinate unor ”războaie personale” fără beneficii teritoriale: ”într-o grădină cu aripi tăiate / plantez arbori de cenuşă / şi-i îndemn să moară într-un război imbecil / cu clişeele nopţii, / aşteptîndu-i să piară îmi aliniez cuvintele / în patrule analfabete prin hărmălaia ideilor / ce s-ar sinucide prin mine / arderile lor, nici măcar crude, cîntă la corzile / celelalte / cu glasuri de cîrpă / fără nici o dîră de sens sau inerţie” (”Surogat de impostură”).

2. Autoficţiune pe ruinile Imperiilor liniare

Trebuie să anunţ din start că termenul de ”surogat” nu e reciproc substituibil prin (cel de) ”născocire”, nici măcar nu mai este o altă iluzie ori substituient mental. Mau curînd putem vorbi despre o navigare psihică interioară care ţine loc ”arheologiei” poetice cu funcţie autoedificatoare, afirmînd astfel o ezitare  fenomenologică recalcitrantă: ”pe-afară fulgeră asimetric / prin aerul polenizat în exces cu negaţii / aş vrea s-apară un stol de vampiri / să-mi spună tabla-nmulţirii / în versuri clasice” (”Surogat de excreţie”). Prin renunţarea la practica substantivizării unui calificativ postmodern notoriu (”surogat”, în cazul nostru), Sorin Grad va fi obligat să menţină o referinţă indirectă la măsura ”cantităţii”, la fel cum ”calitatea” brodată în fresca adevărului unic nu ţine loc altei ficţiuni alternative mai bune.

Acest lucru se referă inclusiv la ”partenerii” săi întru ”suferinţa scrisă” (”dacă mă citeşte vreun poet să se sinucidă / cît mai are vreme cît mai are vene”), cărora le este servită o schemă ce nu îşi reclamă drepturile de autor (”eu mă simt mort demult / urmele-mi duhnesc a stîrv / chiar printre trandafiri sau alte metafore aromate / sunt un înger de calcar / cu dungi concentrice / veghind închistarea unui diavol de ceapă / răsculat şi pasiv / pe alocuri criptobudist”, ”Surogat de impostură”). În plus, sentinţa (i)deo(onto)logică rămîne perfect valabilă şi în cazul cititorului implicat al cărţii (”să faci autostopul / cu un craniu-n mînă / pe podul dintre ieri şi mîine”, ”Surogat cam mizantrop”). Aici calitatea vieţii ca text scris depinde în mare măsură de capacitatea autorului se a se substitui mereu lectorului ascuns în subsidiarul discursului. Pus în această lumină edificatoare, ”Surogat de veghe” ar putea fi textul relevant pentru această opţiune absolut vitală: ”oriunde mă uit dau numai de moarte / teorema lui fenchel [1905-1988] / strada eroilor revoluţiei / poeme postume / statuia capului lui karl marx [1818-1883] / crima zilei / nu mai aruncaţi pisicile moarte la gunoi! / tricoul meu cu kurt [1967–1994] / jesus saves / (…) încă un film despre război / 404 not found / cred că n-ar mai trebui să alerg prin cimitir / chiar dacă-i singurul loc din zonă cu trotuarele curăţate / (…) / dar gropile sunt deja acolo! / ci să mă uit la desene animate cu personaje care-mi sunt / cunoscute / şi să citesc o vreme doar autori vii şi veseli / aşa ca tine”.

Trăitor, oricum suspendat, între teritoriile unor heterotopii mai norocoase din punctul de vedere al ”fericirii” arhetipale, naratorul liric se pomeneşte geometrizîndu-şi involuntar sentimentele deja ”euclidienizate” de către predececesorii săi (”mă doare compartimentul g23 din suflet”, ”Surogat de scris”) cu francheţea (con)damnatului dostoievskian care nu mai are nimic să-şi imputeze în faţa plutonului de execuţie: ”nu ştiu la ce-s bune poereziile / pe cine şi de [la] ce vor salva surogatele mele” (”Surogat de surogat”). Dovada cea mai sigură că poetul se perpetuează din pliurile reminiscenţelor intertextuale bacoviene (”dormea întors amorul meu…”, ”Surogat fără idei”), topind toată poetica recognoscibilă a lui Eminescu într-un singur text ”poeretic”, pe care aş risca să-l numesc meta-modern dacă nu ar deborda de atîta depresie pre-modernistă: ”m-ai învăţa să mor / dac-ai putea sau şti / şi m-ai lăsa oricît să te aştept / mi-ai cere-n ochii tăi să scurm / după vreo rază / rătăcită ori stinsă / (…) m-apropii de tine ca pasărea de fulger / dă-mi ceva dulce din tine” (”Surogat de iubire”).

3. Cursele ”jocului terţ”

Faptul că Sorin Mihai Grad calcă oarecum şi pe urmele poetului-matematician Ion Barbu nu trece fără repercusiuni severe pentru primul dintre ei, ca să nu fac referinţă decît la hamartia, arhetipala pedeapsă a zeilor apuşi fără ca postmodernitatea să afle despre acest lucru.

Aşa cum e cazul unui cunoscut text barbian de esenţă platonică, cu vădite accente eleusine (”Un somn năuc ne-o duce pe drumul mort, îngust, / Dar fiinţa noastră pură desprinsă de gîndire (n.m.) / Va asculta cum sparge a orei îngrădire / Cum urcă din adîncuri un mare imn august”, ”Cucerire”), tema abolirii realităţii palpabile sau preeminenţei morţii/somnului nu e neglijată întrutotul de predispoziţiile camerale native ale lui Sorin Mihai Grad, în special pentru o conştiinţă numerică şi, predilect, spaţială: ”vor fi trecut pe lîngă patul meu războaie / furtuni, galerii, difuzoare, şoapte, orgasme, tractoare / nu m-au deşteptat / (…) nici de m-a vegheat cineva-n timpul ăsta / nu ştiu / m-am trezit întîmplător într-o zi cu dungi / de şapte culori, poate nouă” (”Surogat de somn). Doar că locul ”geometriei înalte şi sfinte” (Lucian Blaga) e preluat, la poetul douămiist, de toată verva unui post-apocalism incisiv, deşi cu partea superioră a molarilor tocită de-a binelea: ”dacă ne-am întîlnit aici / nu eşti de vină / poate nici măcar eu / azi nu mai pot scrie (textul – n.m) ”surogat de indiferenţă” / ieri nu-l ştiam pe cel ”mai fictiv” / alfa-şi-omega unei poteci care s-a strecurat prin mine / printre ce eram şi ce aveam / şi de făcut”, (”Surogat de surogat”).

De aici decurg mai multe complicaţii existenţiale, în frunte cu principalul adversar spiritual: imaginarul care naşte fobii arhetipale (”mă paşte un miel uriaş / cu mustăţi de motan / şi corniţe transparente / mai legat / de ce-am mai citit / ce face ăla-n finalul războiului / sfîrşitului lumii / (…) de ce vreau să se creadă c-am izgonit / din mine credinţa” (”Surogat de scris”), în cazul în care nu intenţionez să sfîrşesc în menghina alienatoare a unei civilizaţii consumist-dictatoriale (”nu mai ai voie să scrii / că iq’ul cuiva nu-i depăşeşte / numărul de la pantofi”, ”Surogat de sfat”). Dar chiar pîndit de pericolul iminent al unei distopii mult mai periculoase ca utopiile social-culturale şi care care preferă să îşi ciuruiască mai puţin blindajul ideatic decît coerenţa lor umanistă (”vei fi fericit / soarele va răsări doar pentru tine / fiecare tu se va citi voi / (…) / [mai rămîne să multiplicăm unele exemplare / dar se va rezolva] / (…)  acest mîine / mult mai mult decît perfect / care are totuşi o mică problemă / nu vine / să sperăm că doar încă”,”Surogat de viitor”), totuşi ”n-ar avea nici un farmec să mă-mpuşc / s-a făcut destul şi asta (”Surogat fără idei”).

De altfel, vom asista cum pe întreg parcursul cărţii naratorul îşi asumă incursiuni repetate de gherilă estetică în mentalul decăzut al conaţionalilor, decis astfel să-şi înfrunte cu surplus de rigoare cvasi-ştiinţifică  ”destinul / naşii / ursitoarele / genele / creierii topiţi” (”Surogat de groază”). Textul ”Surogat de actualitate”, de exemplu, culminează cu/într-o ironie tragică, indicînd – în grimasa surprinsă chiar în colţul gurii crispate de reflexe pavloviene zilnice – cursul alternativ vicios pe care îl pot urma capriciile Istoriei oficiale. Aşa cum ar fi imaginea plauzibilă în care armata otomană reuşeşte să ocupe într-un mod neaşteptat teritoriul apărat cîndva cu sînge de oştirile lui Ştefan cel Mare: ”l-am ales pe strănbunicul nostru degrabă vărsătoriu / de sînge şi sămînţă / cel mai mare/ dintre noi / şi vrem cu toţii să-i urmăm pe tron / pentru a ne arăta vrednici de asta acoperim / frunza şi iarba cu biserici / şi ambalaje pe care scrie made in turkey”.

4. Milenarism & Tibetul imposibil

De cealaltă parte era inevitabil ca bucuria naratorului, neumbrită chiar şi de trista performanţa de a-şi fi ”lăsat patria-n urmă la timp” (”Surogat de mîndrie”), să fie adumbrită de neofiţii proaspetelor convertiri etno(deo)ontologice: ”ne-au descifrat adn’ul / ne globalizează / ne filmează-n magazine / ne urmăresc conturile / ne trec număru’ fiarei în buletin / ne bagă cipuri / ne ascultă telefoanele / ne suroghează existenţele” (”Surogat de neo”), mai ales că ”am surogat tot ce-am / sau m-a prins” (”Surogat de surogat”). Iar în locul ”fericitului (…) care salvase (cuvintele – n.m.)”, naratorul liric anunţă, nu fără o anumită doză de solemnitate diluată în acidul cel mai pur, chiar apusul ”Epocii masoretice”, cea care a caracterizat prin excelenţă gîndirea europeană odată cu instalarea definitivă a regimului cultural biblic & elen: ”cuvinte părăsite curg de pe foaia moartă / într-o direcţie analfabetă / silabele lor se rătăcesc printre ruinele frazelor / care le-au avortat / literele nu se mai recunosc / se iau de mînă aleator / chiar nepronunţabil / sau fug unele de altele / şi se pierd” (”Surogat de cimitir”, versiunea concretă).

Ceea ce se poate cere unui autor de aici încolo e să majoreze doza reprobabilă de permeabilitate semantică promisă de spaţiul virtual în favoarea realităţii cotidiene. În plus, să abolească funcţiile ireversibilităţii apokaliptice (”cîteva cuvinte rămase pe hîrtie / şi unele devenite altele / încearcă / să se adune-ntr-o propoziţie / spre-a se salva de la cădere / şi uitare / sprijinindu-se de moaştele / netopite ale altora / sperînd că se va găsi / vreodată cineva / să le descifreze agonia / şi să le-nţeleagă povestea”, ”Surogat de cimitir”, versiunea concretă), pentru că după ”şapte ani de scotocit după / nici un fel de tibet” (”Surogat de surogat”) întodeauna există riscul involuntar să atingi altitudinea maximă a munţilor Himalaya depăşind opt mii de metri, cunoscută şi ca ”zona morţii”: ”am mai cunoscut ipochimeni orientaţi spre vieţi de apoi, dar aşa / pătrunşi / pînă-n străfundurile convingerii de cele sfinte / nu găseşti nici amestecînd athosul, mecca, tibetul şi vaticanul / cu orice gherilă alegi” (”Surogat de groază”).

Dar nimic nu se compară cu pericolul emanat de limitarea tragică a propriului creier (”mutanţi religioşi”,”Surogat de groază”). Steven Cushing publica, de exemplu, în ”Mathematics Magazine” un scurt poem, în care îşi exprima reacţia firească pentru numerele iraţionale: ”Pitagora / ne-a stupefiat / şi ne-a-ncărcat raţiunea / cu numere iraţionale”. În cele din urmă, ”sadicul ireversibilul crudul iremediabilul cruntul / adevăr a răzbit cumva / pînă la mine / mi-am dat instantaneu seama că era / absurd / să cred c-am inventat / nimicul / cînd s-au ocupat cu asta / destui / întemeietori de religii”, ”Surogat de nimic”), cunoscuţi încă de la începuturile omenirii. Astfel, conform legendei matematice, Hippassus din Metapontum ar fi descoperit şirul numerelor iraţionale şi, ca efect, legea incomensurabilităţii. Din cauza ”devastatoarei” descoperiri (pentru ”logica” ordinară), Hippassus a reuşit să înfurie membrii grupului pitagoreic din care făcea parte, încît aceştia din urmă i-au ridicat acestuia o ”piatră funerară” (în fapt, o aluzie directă clară şi mai mult decît ”palbabilă”) ca şi cum ar fi murit.

În condiţiile în care ”sensurile o iau razna sau dispar / ideile s-au dezintegrat” (”Surogat de cimitir”, versiunea concretă), poetul şi matematicianul Sorin Mihai Grad ajunge să atingă o zonă în care ”linia e prea subţire ca să existe” (”Surogat de surogat”), venind cu un proiect viabil de reabilitare a acestei tradiţii uitate dar absolut necesare. Talentul său trebuie căutat anume în doza de incertitudine cu care îşi lasă cititorul să creadă că Divinitatea poate fi victima propriei sale tendinţe arhetipale de călău: ”cînd binevoieşti a te uita înspre noi / ne-nghesuim / şi ne-omorîm să-ţi intrăm în privire / neştiind că vezi doar mult mai departe / decît putem înţelege / acelaşi nimic / pe care nu ştim să-l găsim în tine / oricît te-am săpa”, ”Surogat de corespondenţă”).

Următorul, şi decisivul,  său volum liric va trebui să confirme ipoteza, desigur în măsura în care va reuşi să treacă, fără excese teleologice, peste furia tanz-metallică (”încercai să spargi nuci cu grenada / pe care-o găsisem în grădină sub ridichi”, ”Surogat de amintire”) diluată în cei mai empatici psalmi posibili (”cum de te putem crede dintr-ai noştri / care întoarcem obrazul celuilalt / niciodată celălalt / pe dos / tu taci / rugile noastre inutile nu te ating / biletele-ngropate-n zidul tău se usucă (”Surogat de  corespondenţă”). Or, cel puţin pentru mine, ”să asculţi rammstein în surdină” (”Surogat de amintire”)  nu mai pare fel de becketian precum, să zicem, gestul impardonabil al unui cetăţean din Uniunea Europeană care ar fi dispus să stea la cozile ambasadelor ţărilor-membre cu unica justificare de a obţine viză Schengen. Spre nemurire!

[apărută în Antiteze #25]

5 Responses | Add your Own

Leave a reply

Required

Required, hidden

XHTML Tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>