SUROGAT

… cronici a SUROGATului, scrisă de Chris Tanasescu și apărută în revista Timpul #6-7/2011 poate fi citită mai jos

Sorin-Mihai Grad – de la locus bifurcat la poezia barocului soft

Într-un pangramatism negativ („Surogat de negaţie”) din volumul de debut al poetului-matematician Sorin-Mihai Grad, SUROGAT [poerezii], paroxismul cinismului (inclusiv teribilist, şi de aceea cerând reculul) „nici nu-ţi dai seama că/ de fapt nici nu exişti/ nu te-am inventat eu”, se încheie brusc cu o capitulare tandră: „totuşi nu pleca/ nu-mi mai sunt eu fără tine”. În altă parte, o progresie relativ similară dar mai evidentă, face ca satira acidă – prezentă încă din titlul în care o năpraznică mişcare literară e dezumflată cu un calambur englezesc încă mai năpraznic, „Surogat de fuckturism” – să se coloreze cu o necruţătoare autoironie.

Grad face aici, ca peste tot în carte, de fapt, un joc între premisa discursului liric, care aduce o identificare, şi suspiciunea insidioasă că de fapt ni se prezintă o dramatis persona (bunăoară… un „fuckturist”), o mască printre altele, care e integrată în configuraţia mai amplă a poemului-volum cu valoarea ei relativă şi funcţională. Cititorul trebuie să aibă flerul să distingă între aceste asumări şi detaşări (de la un text la altul sau de multe ori în cadrul aceluiaşi poem) şi să parcurgă în mod elastic acest locus (în sens matematic) bifurcat, altfel va cădea el însuşi victima sarcasmelor nemiloase ce îl aşteaptă de la un punct critic la altul.

Bifurcarea există, de fapt, din titlul şi subtitlul volumului, unde avem şi o opoziţie (poezia şi erezia implică o confruntare directă cu principiile şi dogmele, „la sursă”, faţă de surogatul prin definiţie secundar) dar şi o consistenţă între niveluri (poezia ca erezie e un surogat al religiei, cel puţin al celei insituţionalizate, în timp ce surogatul este erezia generalizată în societatea consumistă şi secularizată, a simulacrului), propagându-se la modul fractalic în text, pornind de la nivel celular – „postapriorică”, „mor de oboseală/ în chinuri/ ce trec cu vremea”, „dureri limite nimic vise plictiseli” etc. Poetica rezultată din aceste tensiuni este nu numai dialectică, dar şi dialogică, Grad dezvoltând o întreagă paletă de contapuneri jucăuşe, inteligente, comice, care vizează registre de limbă, variante de discurs poetic şi de clişee ale vieţii literare, realităţi şi stereotipuri politice ş.a.m.d. Cronicile care au mers pe latura „grea”, filosofică şi teo/teleologică (!) a cărţii au ratat această bogăţie de vioiciune şi de spirit sprinţar ce întoarce totul pe toate feţele cu prospeţime şi umor (şi de fapt, fără prea multe metafizicale…), în timp ce acelea care au vrut să abordeze mai degrabă stilul şi anatomia poetică au fost prea grăbite şi superficiale pentru a privi în mod demn de interes chestiunea – campion comme d’habitude la asta (datorită formatului secţiunii, bineînţeles), Horia Gârbea a încheiat notiţa sa înainte să înceapă realmente o discuţie într-o direcţie ce se putea promite utilă, care, oricum, s-a înecat citând în fugă dintr-un singur text şi nici acela citit cu atenţie.

Pentru Sorin-Mihai Grad nu e adecvată, însă, nici o lectură prea serioasă, pentru că asta ar pierde carnea multor răsturnări neastâmpărate şi ades reuşit comice, şi nici una care să-l vadă doar ca pe un „simpatic” glumeţ şi atâta, căci în text sunt destule surprize menite ochiului atent şi care dau o rezonanţă multiplă acestor „surogate”. O poe(re)zie ca „Surogat de elocinţă”, de pildă, scapă radarului lecturii filosofice prin ceea ce are ea mai specific – jocul spontan şi dezinhibat şi concentrarea pe retorism ca subiect al retoricii poetice însăşi. El poate păcăli, însă, şi pe cel care l-ar citi ca pe un text „poetic” în care să apreciem viziunea şi/sau forarea limbajului în moduri susceptibile să construiască şi totodată pune sub semnul întrebării semnificaţia posibilă. Acestui cititor din urmă i s-ar părea o glumă, chiar una prea ingenuă sau „studenţească”, ceea ce şi este într-o oarecare măsură („o fagocitoză de protoexperimente preredundante/ scoţând o limbă strănă indubitalmente ε-extinctă” etc), numai că acolo mai e şi altceva!

Anti-poeticul unor asemenea texte ca şi atmosfera calambururilor demistificatoare ne-ar putea face să îl citim pe Grad ca pe un continuator al avangardei tradiţionale. Dar coerenţa cărţii ca întreg (titlul e SUROGAT, nu „surogate”…) îl califică pe poet drept altceva – un experimentalist aflat la început de drum, însă unul cu un potenţial remarcabil şi cu deja realizări semnificative. Etimologic, „a experimenta” înseamnă a şti să scapi de pericole (ex + peritus, acesta din urmă înrudit cu peril, de la periculum), a-ţi asuma riscuri artistice la care alţii nu au acces sau curaj, şi a le depăşi în mod relevant sau chiar revelatoriu. Grad este, în mod proaspăt şi viguros, încă la primul nivel al experimentării valabile, dar câţi dintre „clasicii” douămiişti (cum îî numeşte Ştefan Bolea în cronica sa) sau neclasicii de vârste similare se apropie măcar în intenţii de aşa ceva? El realmente îşi asumă riscuri multiple – cele „nepoetice” şi prea glumeţ retorice deja semnalate, dar şi altele – la care voi reveni. Şi nu întâmplător am pomenit mai sus de etimologii, căci spre deosebire de mulţi „clasici” de azi, Grad ştie să sape în originile şi structurile cuvintelor, să le dinamiteze şi re-fuzioneze după o alchimie a lui personală şi, astfel, să le resemnifice. Titlurile de secţiuni sunt cât se poate de semnificative în acest sens – „De[x]presii”, „Tripoteze”, „Exgolatrixme”, „happylog” – ca şi unele titluri şi subtitluri de poeme. Un exemplu dintre cele mai reuşite: „Surogat degeneraţionist” are subtitlul „[Thanafură pentru niciun elefant verde]”. Jocul de cuvinte „generaţie (poetică) – degenerare” din titlu este dublat, şi aici, de un subtitlu cât se poate de lămuritor, care s-ar „traduce” astfel: în registru de (falsă) fabulă şi folosind limbajul generaţiei mele de poeţi (elefantul lui Grigore Alexandrescu fuzionând aşadar cu „elefantul promis” al lui Ştefan Baştovoi) vă voi arăta cum poezia de azi pare a fi moartă încă înainte de a începe bine. Cuvântul creat – „thanafură” – dă seama de această ultimă parte, prin fuziunea lui thanatos („moarte”) cu anafora ce, etimologic, înseamnă „la început, înainte” (de unde şi sensul ei liturgic, nu indiferent lui Grad), iar poetic/retoric se referă la repetarea unei particule sau formule la început de vers sau enunţ. În acest sens, anafora poetică din text constă, în mod semnificativ, din „nu” şi „nici”, iar trimiterile la congeneri sunt cât se poate de străvezii, la fel ca şi diagnosticul: „nu am kilometri de şobolani să-ţi dăruiesc/ nici câini cu ocheane sau urşi de containăr/ doar câteva insomnii rămase de la păpuşarul/ care mi-a adus floarea cu o singură petală/ de la fratele păduche de pe amazonul micilor intenţii/ trecând de zorro wawel santinela de plumb/ fetişul dianei colega ta de sub cearceaful alb/ luptându-se pe drum cu cârtiţa galbenă/ şi alte sevrajuri cu nemuritoare frunze de păpuşoi/ care-mi invadaseră mandala cu emograffitiurile smintirii lor”. Într-o notă din deschiderea volumului vedem că lista celor citaţi/parafrazaţi cuprinde cam toată (de)generaţia, iar modul autorului de a colaja şi de oferi un mediu de comuniune fabulist-carnavalesc, în care „orchestratorul” nu îşi afirmă puterea ci doar, fie şi satiric, deschiderea („sunt egofob”) poate constitui o poetică personală ce se va dezvolta poate pe viitor – după cum cred că anunţă şi ultimul text al cărţii.

E drept că nu din toate aceste jocuri şi reconversii în adâncul (sau la suprafaţa – în definitiv nu sunt acelaşi lucru?) cuvintelor rezultă lucruri inspirate sau demne de reţinut (de ex. „nimiXuri”, „DeZastru”, „misive amoristice”), dar per total ele reprezintă o autentică linie de forţă trasată nu dintr-un număr exagerat de puncte, şi o miză realmente originală a acestei poetici. Cel mai reuşit produs în acest sens mi se pare însuşi subtitlul volumului, „poerezii”, termen hibrid căruia în mod normal i-aş prevedea o carieră strălucită, dacă n-aş şti cât de astmatică e adesea recepţia literară şi preluarea creativă de la noi (unde baza rămâne tot insistenţa, inclusiv sau mai ales de marketing, a autorului; sau… a „amicilor”). Termenul se leagă foarte bine şi la nivel lingvistic (nivel, iată, urmărit de Grad cu perseverenţă şi eficienţă poetică) cu titlul – SUROGAT – care, la rădăcină, înseamnă sub-rugăminte sau sub-rugăciune, rugăciune făcută de cineva în locul altcuiva sau în loc de altceva. Recenzenţilor orbiţi de antimisticismul sau agnosticismul aşa-zis al lui Grad le-a scăpat această coerenţă care vorbeşte nu atât de poziţia „sa” (sau a personajului/personajelor lirice, mai bine zis) cât de axele de coordonate în raport cu care este descrisă (interacţiunea cu) o societate şi o realitate politică şi chiar o mentalitate şi viaţă religioasă desacralizată. Această dare de seamă se face prin poezie, cea care înlocuieşte rugăciunea şi care astfel reprezintă singura erezie adevărată astăzi: „m-am jucat de-a dumnezeu aseară/ când am zis să fie lumină/ s-au pornit toate becurile de pe străzi/ […] / trecând pe lângă biserici/ populate/ n-am auzit nici o rugăciune…”

E drept că în cele câteva poeme memorabile ale cărţii vocea lirică, plenară şi pregnantă, se ia la trântă cu „dumnezeu”, dar nu e vorba nici de un demonism romantic şi nici de un ateism anesteziat, postmodern, ci de o dureroasă acuzare a terorii istoriei şi a desacralizării recente. Aşezat la mijlocul cărţii, un poem de forţă, ca „Surogat de real” urlă cu timbru profetic (în alternanţă neiertător şi caritabil, [auto]ironic şi cu umor negru) la o asemenea civilizaţie şi la un asemenea Dumnezeu instituţionalizat şi otios, încă prezent şi el, totuşi, dar tot ca o dramatis persona. Spontaneitatea tinerească şi volutele retorice sau auto-reflexive sporesc de data asta efectul general: „ieri m-a confundat cineva cu dumnezeu/ mi-a cerut să-l ajut să câştige/ un milion la loto […]/ şi să ia rapidul campionatul// te rogi zilnic pentru astea?// de ce mă întrebi eşti dumnezeu ştii tot/ nu-mi spune că pentru o rugăciune amărâtă îmi dai ceva/ bunica te-a îngropat în de-astea/ a postit/ şi-a distrus genunchii prin biserici/ singurele ei excursii au fost la ierusalim şi la medjugorie/ iar tu i-ai dat trei cancere/ bătaie prin bunicu’ unchiu’ tata/ şi cinci ruşi beţi pe deasupra în timpul războiului/ aşa că slăbeşte-mă cu prostiile din cărţile de rugăciuni/ dă-mi ce-ţi cer şi te las în pace/ nu-ţi mai cer nimic niciodată/ nu te mai deranjez deloc/ o să fie ca şi cum n-aş exista/ şi uite din banii de la loto donez o sută de mii/ unde zici tu/ doar să nu fie vreo biserică// dar va trebui să mă decid unde-ţi petreci eternitatea/ cum s-o fac dacă mi te pierzi din vedere?/ [deloc inspirată replica ştiu da-mi permit în situaţia asta]// ei lasă că ne-nţelegem noi atunci/ batem palma?” În imediata vecinătate se mai află nişte texte foarte reuşite – „Surogat de apocalipsă”, „Surogat de lăustar”, „Surogat de împăcare” şi, într-o oarecare măsură, „Surogat de eGo”.

Riscurile (experimentaliste) de care vorbeam mai sus sunt multiple, iar Grad se confruntă cu ele aşa cum ar trebui s-o facă orice artist la tinereţe, dar atât de puţini o fac – cu un curaj iconoclast prin care să răzbată (totuşi) talentul. Poemele tind, de pildă, uneori, să se transforme sau să alunece spre „poantă” – iar aici talentul le conduce, în unele cazuri, spre satiră şi critică politică (pe chestiuni globale, virtuale! etc) – alteori avem accente, sau chiar accese post/para-expresioniste, atât de „fumate” de douămiişti şi nu numai (cu reuşite, pe alocuri, gen „arma n-o ai/ dar porţi glonţul în tine”), poetul fiind însă mai înzestrat pentru variaţiunile surrealiste, pe care ştie şi să le integreze în rama satiric-insurgentă a poemelor (iată una impecabilă: „…cât mai are vreme cât mai are vene/ grădina începe să se creadă menghină şi toboşar”) etc.

Dar riscul cel mai mare reprezintă, ca întotdeauna, şi posibila miză cea mai mare: poemul golit aparent de orice poeticitate, care însă se „salvează” şi funcţionează în universul divers-globalizant al poeziei şi poeticii personale. Revin la un text deja citat, „Surogat de elocinţă”, în care discursul pare să se înece în glumele neologice şi găunos retorice. Şi totuşi, la o priivre mai atentă, poezia are nişte mărci presărate, nişte semnale sau vectori care induc o tensiune şi o direcţie spre vecinătăţi relevante prezente în carte: „protoexperimente”, „eclectismul […] păsărilor din gând”, „filodramatic” (consistent cu acele dramatis personae de care ziceam) etc. Nu e vorba aici nici de o estetică avangardistă, nici de una post-structuralistă de tip Language, ci de premisele unei poetici sui-generis, de origine matematică, în care elementele atomice (seme şi foneme, cuvinte, unităţi sintactice, versuri, poeme) deşi aparent şterse de orice substanţialitate autonomă, capătă individualitate şi sens prin participarea la o entitate amplă, ce le înglobează printr-o lege a (para)coerenţei generale şi prin sisteme de vecinătăţi.

O asemenea poetică dă o formidabilă libertate de mişcare poetului, scăpat deopotrivă de comandamentele apăsătoare şi ale poeticilor autenticiste şi ale celor non-referenţiale. Prognoza (pozitivă) este o viitoare mai amplă diversificare stilistică şi de registre şi o mai lucidă cultivare şi exploatare a inconsistenţelor şi „irelevanţelor” locale în slujba unui univers poetic cameleonic, multifuncţional, cu o legitate de baroc soft şi operaţiuni tipice de dezasamblări şi refuzionări, „alchimic” neologice.