de Sorin-Mihai Grad / ©2010 Herg Benet Publishers

versiunea completă a celei de a zecea

… cronici a SUROGATului, scrisă de Emanuela Ilie și apărută în revista Poezia #3/2011 poate fi citită mai jos

Sorin – Mihai Grad. Poerezii promiţătoare

Două sînt motivele pentru care, imediat ce am parcurs textele de escortă ale cărţii de debut semnate de Sorin-Mihai Grad (Surogat (poerezii), Herg Benet Publishers, Bucureşti, 2010) mi-am amintit şi de formula „umanismului matematic” invocată de Ion Barbu, şi de comentariul memorabil al acesteia, pe care Basarab Nicolescu îl integrează în Ion Barbu. Cosmologia Jocului secund. Poetul debutant este de formaţie matematician şi de profesie asistent ştiinţific şi cercetător în cadrul catedrei de matematici aplicate, în Chemnitz (Germania); la fel ca şi teoreticianul şi promotorul metodologiei transdisciplinare, poate fi, prin urmare, lesne perceput ca exilat – deşi cu voie – într-o Europă de Vest a mai multor sau măcar a altor posibilităţi decît cele româneşti (nu tocmai favorabile matematicienilor dotaţi peste medie – americanul Bogdan Suceavă ştie de ce!). În orice caz, după Basarab Nicolescu, umanismul matematic, noul umanism pe care îl ilustrează Ion Barbu/ Dan Barbilian s-ar caracteriza „printr-o anumită <<supunere la obiect>>, deci într-o coexistenţă elaborată şi activă a omului cu lumea înconjurătoare, cu realitatea materială, pe de o parte, şi a omului cu esenţa lui spirituală, prin evoluţie riguroasă, pe de altă parte”. În această dinamică relaţională, formaţia matematică rămîne doar în stadiul de bază – fireşte, solidă – de edificare, oferind, în termenii lui Basarab Nicolescu, doar metoda, şi nu sistemul, doar atitudinea esenţială, şi nu frămîntările subsecvente căutării, unele dintre ele chiar la limita dintre gravitate şi tragism: „Sistemul se construieşte îmbrăţişînd lumea cu întreaga vigoare şi complexa structurare a sensibilităţii omeneşti, dar, edificîndu-se pe un fond riguros, nu se va pierde în meandrele atît de atrăgătoare ale iraţionalului şi absurdului, ale unei solitudini devastatoare” etc. Proiectul de sistem poetic oferit de poereziile matematicianului Sorin-Mihai Grad nu poate, fireşte, ocoli această tentaţie a „supunerii la obiect” a unei lumi orientate mai mult pe verticală (sus-jos, abstract-concret, cu variantele stilistice incluse: înalt-pedestru, solemn-emfatic, grav-rizibil ş.a.m.d.), decât pe orizontală (aluziile la condiţia de exilat adaptat lingvistic, nu şi afectiv, se întîlnesc destul de rar: „mi-e dor de părinţi/ …/ vorbesc perfect germana” – Surogat de ideal).

Doar că, în cazul de faţă, supunerea la obiect nu este marcată de strategii pur senzoriale, sau gestuale. Ea presupune, concret, o cucerire mai întîi culturală, apoi una creatoare, în speţă lingvistică, şi abia în al treilea rînd una existenţială. Dar să le luăm pe rînd. În special cel de-al cincilea ciclu al cărţii, Exgolatrixme, demonstrează că unul dintre principalii poli de interes ai lui Grad este intertextul, pe care autorul tinde să îl valorifice în două moduri distincte. Celălalt text, mai ales dacă aparţine unui poet moderrn, neomodern sau postmodern canonic, e văzut ca bun de asimilat organic, aşadar de trecut prin filtrele propriei personalităţi creatoare. Memoria poetică solidă a iubitorului de surogate mai mult sau mai puţin ironice îi scurtcircuitează mereu discursul, imposibil de postulat drept inocent, transformând lectura într-una tabulară. Numeroase texte devoalează afinităţile (s)elective decise ale matematicianului din familia atît de restrînsă a lui Charles L. Dodgson: Surogatul de reminiscenţă are în anumite pasaje un aer bacovian, Surogatul de impostură conţine o serie de trimiteri aluzive la Blaga, Arghezi, dar şi la Ioan Es. Pop, autorul Surogatului de corespondenţă îşi modulează la început tonalitatea după aceea a poeţilor din „grupul orfic” ieşean, Surogatul calofil aminteşte de lecturile formatoare ale copilăriei ceauşiste (în particular, Jules Verne) etc. etc. Cealaltă posibilitate de raportare presupune luarea în calcul a textului străin ca sumă de fragmente citabile. Pentru a nu risca să fie acuzat de impostură sau de plagiat, Sorin-Mihai Grad precizează, încă din note, că Surogat fără idei „conţine construcţii şi idei din texte semnate de Marin Preda, George Bacovia, Edmond Haracourt, Mihai Eminescu, Mircea Dinescu şi Nick Făgădar”, iar „Surogatul degeneraţionist [Thanafură pentru nici un elefant verde] conţine construcţii şi idei din texte inspirate din texte” ale congenerilor douămiişti, între care Răzvan Ţupa, Cristian Pohrib, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Dan Coman, Teodor Dună şi încă mulţi, mulţi alţii. Ca dovadă a excelentei circulaţii (de)generaţioniste, dar şi ca mostră de poetică mizând pe colaj şi butaforic, aş cita măcar prima strofă a ultimului surogat: „nu am kilometri de şobolani să-ţi dăruiesc/ nici cîini cu ocheane sau urşi de containăr/ doar cîteva insomnii rămase de la păpuşarul/ care mi-a adus floarea cu o singură petală/ de la fratele păduche de pe amazonul micilor intenţii/ trecînd de zorro wawel santinela de plumb/ fetişul dianei colega ta de sub cearceaful alb/ luptîndu-se pe drum cu cîrtiţa galbenă/ şi alte sevrajuri cu nemuritoare frunze de păpuşoi/ care-mi invadaseră mandala cu emograffitiurile smintirii lor”.

Cucerirea lingvistică a lumii este justificată de şi mizează foarte mult pe ludic. Cum ştim foarte bine de la Huizinga, jocul e cu mult mai mult decât un fenomen pur fiziologic, o reacţie psihică determinată pur fiziologic ori un simplu mijloc de divertisment. În anumite scenarii, el poate activa ca mijloc de luare în posesie, de dominare a alterităţii obiectuale, naturale sau umane. Pentru Sorin-Mihai Grad, devine, indubitabil, o formă de luare în posesie a realităţii prin cuvînt. Dar şi manifestarea concretă a abilităţii aparte pe care o deţine singraful post-postmodern de a escamota limitele limbajului. De altfel, cea mai vizibilă ipostază auctorială din Surogat (poerezii) este aceea, inutil recuzată, de homo artifex trecut printr-o serie întreagă de experimente literare de tot felul, care ştie că nu-şi mai poate refuza tertipurile lingvistice fără a se dovedi fariseic. Invenţia lingvistică se manifestă în primul rînd prin strategii combinatorice aiuristice şi vizează fie re-împrospătarea limbii poetice atît de amorţite astăzi, fie ironizarea stereotipiilor culturale mai vechi sau de tot recente. Nu e greu de descifrat miza apelului constant la figuri precum anafora sau parahreza şi nici finalitatea utilizării aproape abuzive de cuvinte telescopate: apocalipteotic, de[x]presii, thanafură, tripoteze, sângeraşă, lăustar, happylog, fuckturism etc.

Rezultatul apare uneori, ce-i drept, ca o poezie saturată de jocuri lingvistice ori încărcată în exces de reflexul textelor străine. Din fericire, însă, poezia lui Sorin-Mihai Grad se fixează într-un teritoriu care îi este propriu; faptul este posibil nu atît datorită intensităţii neobişnuite a trăirii livrescului, a raportării la tot ce înseamnă limbaj poetic aşa-zicînd canonizat, cît ancorajului realist, autobiografic, de care el se serveşte în momente bine alese. Orice s-ar spune, şi pentru prestidigitatorul de surogate, poezia încă ascultă de ceea ce Bachelard numea, cu o formulă memorabilă pe care nu obosesc să o tot invoc, „fenomenologia sufletului”. Momentele de transfer al accentului dominant, dinspre intelectivul şi tehnicismul pînă la urmă arid, pe afectivul care personalizează/ individualizează, trebuie prin urmare salutate: „dacă pentru fiecare sărut din mine aș primi cîte un bob de strugure/ sau pentru fiecare geamăt ce mi s-a întins pe pereți un măr/ n-ați mai avea unde să vă iubiți” (Surogat de dacă). La fel şi exerciţiile de traducere în cheie proprie a incunabulelor cu semn religios ori a miilor „de cuvinte inutile/ ce mi le-ai spus/ prin tot felul de exaltaţi sau manipulatori” (Surogat de psalm). Ori, în fine, mixtura de hinterland poetic religios şi complex familial dintr-un text precum Surogat de real: „ieri m-a confundat cineva cu dumnezeu/ mi-a cerut să-l ajut să câştige/ un milion la loto şi inima uneia dintre colegele sau vecinele sale […] şi să ia rapidul campionatul// te rogi zilnic pentru astea?// de ce mă întrebi eşti dumnezeu ştii tot/ nu-mi spune că pentru o rugăciune amărîtă îmi dai ceva/ bunica te-a îngropat în de-astea/ a postit/ şi-a distrus genunchii prin biserici/ singurele ei excursii au fost la ierusalim şi la medjugorie/ iar tu i-ai dat trei cancere/ bătaie prin bunicu’ unchiu’ tata/ şi cinci ruşi beţi pe deasupra în timpul războiului/ aşa că slăbeşte-mă cu prostiile din cărţile de rugăciuni/ dă-mi ce-ţi cer şi te las în pace/ nu-ţi mai cer nimic niciodată/ nu te mai deranjez deloc/ o să fie ca şi cum n-aş exista/ şi uite din banii de la loto donez o sută de mii/ unde zici tu/ doar să nu fie vreo biserică// dar va trebui să mă decid unde-ţi petreci eternitatea/ cum s-o fac dacă mi te pierzi din vedere?/ [deloc inspirată replica ştiu da-mi permit în situaţia asta]// ei lasă că ne-nţelegem noi atunci/ batem palma?” Este, acest lung, dar sensibil rechizitoriu, unul dintre Surogatele care mă fac să cred că Sorin-Mihai Grad este pe cale să bată palma cu poezia.

Leave a reply

Required

Required, hidden

XHTML Tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>