SUROGAT

… cronici a SUROGATului, scrisă de Petrişor Militaru și apărută în revista Discobolul #1-3/2011 poate fi citită mai jos

Despre „surogarea existenţei”

Volumul de debut în poezie al lui Sorin-Mihai Grad, SUROGAT [poerezii], deschide seria de poezie a noii edituri bucureştene Herg Benet. Cartea este formată din cinci episoade lirice ce se încheie cu un happylog, un update al învechitului epilog. Din cauza titlului, primul grupaj de versuri, De[x]presii, ne îndreaptă spre un drum semantic destul de limitat (DEX, expresii şi depresii), dar trebuie luat doar ca un simplu indiciu. În centrul acestei secţiuni (poate şi al volumului) am putea poziţiona poemul Surogat de surogat, o artă poetică sau, mai degrabă, un poem-manifest în care eul poetic recunoaşte că nu ştie la ce folosesc poereziile (ca şi cum poezia ar putea fi situată în planul foloaselor), că oricât de nenorocit ar fi tot drumul alege călătorul („oricât ai ocoli un drum/ ce se vrea călcat de tine/ te va prinde de urechi/ îţi va urla sau şopti ceva în ele/ poruncind picioarelor tale să se mişte”), că nu orice contrafacere e o falsificare („am surogat tot ce-am/ sau m-a prins”), e doar continuarea degenerată a facerii iniţiale („şapte ani de scotocit/ după nici un fel de tibet”). Poemele lui Sorin-Mihai Grad sunt filosofice fără a fi metafizice, cu toate că „nici un fel de tibetul” lui mi se pare a fi o ultimă rămăşiţă de transcendenţă într-o lume-maşinărie de „surogare a existenţei” (Surogat de neo). În alt poem, cuvintele se topesc ca şi ceasurile moi ale lui Dali sau agonizează postmodern şi numai găsirea unui alt râu semantic (vezi Heraclit) poate aduce salvarea lor: o falsă salvare fiindcă nimeni nu va veni „să le înţeleagă povestea” (Surogat de cimitir, versiunea concretă), toţi le vor mesteca dogmatic conţinutul, fără să le digere. Dincolo de autocenzura („nici să visez/ nu m-am lăsat”, Surogat de somn) care e prezentă la tot pasul în discursul poetic, sunt evocate stări de nostalgie cu „verdeţuri” şi „pufuleţi” dintr-un remember filosofic (Surogat de amintire) sau pseudo-epifanii ca întâlnirea cu „un înger de calcar/ cu dungi concentrice” (Surogat de impostură).

În cel de-al doilea grupaj de poeme, Tripoteze, putem savura diferite grade de cinism şi ironie poetice la adresa „mutanţilor religioşi” (Surogat de groază). Pentru cine gustă astfel de poeme recomand Surogat de panc („sistem este numele tău” sau „nu ne duce în ispită/ că ne descurcăm singuri”), Surogat de psalm („în fiecare oraş îţi vizitez casele/ oare ai apucat să le vezi pe toate?”) şi Surogat de îndoctrinare („aţi citit turnul de veghere? playboy aveţi?”) ca mostre edificatoare. Episodul liric numit Sequele cuprinde poeme memorabile ca Surogat de cv („îmi place tricoul cu nirvana ţie nu ce păcat!/ îmi plac iepurii îmi plac apostroafele/ şi de mine când termin ceva de scris când trebuie”), Surogat de plagiat („poerezia e propriul meu ospiciu şi canal de orice fel s-ar vrea”) sau number one on the Surogat 100 poetry chart intitulat Surogat de nobel („sper să nu uit să le spun şi/ cât mă fascinează confuziile/ dintre valoare şi originalitate/ voi dona o parte din premiu/ pentru a replanta din pădurile/ pe care ele le doboară”). Volumul se încheie cu un happylog: un poem construit pe baza unor structuri lingvistice tipice pentru advertising, dar care este, după cum îmi place să cred, o invitaţie la autoevaluare, la descoperirea punctului în care surogatul şi prototipul său nu mai sunt percepute ca fiind contradictorii, predispunând la luciditate şi nicidecum la confuzie, în ciuda unei ambiguităţi poetice inerente. Al patrulea episod liric, Autointoxicaţii, este cel mai “patetic” din carte – „dincolo de mine am putea fi noi/ fără întrebări lanţuri dicţionare/ sau gri pe care nu-l pot înţelege” (Surogat de tragicomedie). Ultimul grupaj de poeme, Exgolatrixme, reprezintă un (contra)atac la adresa limbajului poetic ostentativ, libidinos, artificial şi inexpresiv din poezia actuală. În Surogatul generaţionist, eul ironizează, pe lângă tendinţele mecanice ale colegilor de generaţie, însăşi poerezia, expresia propriei dorinţe de a găsi o formulă autentică, o amprentă care ar putea să reflecte eul poetic aşa cum este. Până acolo, autoironia este un bun păzitor al pragului şi idealul rămâne să fie atins sau măcar demitizat ca şi nici-un-fel-de-tibetul.

Poemele lui Sorin-Mihai Grad sunt contestatare şi tensionate. Contestatare la adresa poeziei, a propriilor texte, a propriilor sentimente, a măştilor mai fine care înlocuiesc măştile grosolane. Tensiunea se naşte din interogaţiile implicite care pulsează în poeme: autentic “suspect” vs. contrafăcut “cool”, original “diferit” vs. mimetic “comun”, naivitate greţoasă vs. luciditate amară. Identificarea momentului prezent, „podul dintre ieri şi mâine” (Surogat cam mizantrop), cu acel “organ” care ne poate da accesul la poezie (fie ea cotidian-senzorială, firesc-afectivă sau tranaşant-lucidă) ar putea fi antidotul stării de surogat pe care inconştient o respirăm. În rest, „sângeraşa ne veghează tinereţile” (Surogat de convieţuire). În ceea ce priveşte titlurile aparent algoritmice şi nota explicită de la începutul volumului referitoare la unele trimiteri intertextuale, acestea sunt detalii la care autorul poate renunţa pe viitor: creativitatea sa îi permite desigur să dea titluri mult mai individualizate (titlul volumului subliniază în mod clar care este firul roşu al cărţii), iar explicaţia din nota sus menţionată aproape că scade din farmecul descoperirii semnificaţiilor subterane (poemul e şi el un strategy game, nu?), dar şi cel al ignoranţei cititorului ce are la rândul ei “farmecul” său. Volumul tânărului matematician român de la Universitatea Tehnică din Chemnitz nu se citeşte cu plăcere, ci cu interes. De aceea am convingerea că poereziile lui Sorin-Mihai Grad prin noutatea pe care o aduc la nivelul imaginarului poetic şi al filosofiei venite dintr-o experienţă directă, dublate de o prospeţime lexicală specifică Zeitgeist-ului post-douămiist, vor rămâne de referinţă pentru generaţia de tineri poeţi egoPHobi.